Nu e un banc. Sau, dacă e, ne priveşte pe toţi.
Nicolae Dumitrescu împlineşte azi 104 ani. Aşteaptă diploma de cel mai vechi giuleştean, se încheie semeţ la şireturi şi, dacă are cu cine, joacă tenis de masă. Asta mai rar, pentru că singura rudă apropiată, nepotul de 74 de ani, îl tapează de bani şi abia îşi ridică mîna spre frunte din cauza băuturii. Nu e un banc! Nepotul de 74 arată prăbuşit, unchiul de 104 se simte verde.
Două supărări are Nicolae Dumitrescu, fost ofiţer al Armatei Regale.
Prima e Rapidul, pe care îşi aminteşte că nu l-a văzut niciodată atît de nepăsător. “Nu înţeleg de ce nu pun suflet jucătorii. Asta nu înţeleg”, zice el. Cea de-a doua ţine tot de suflet. Sau de muşchi, depinde cum priveşti lucrurile. Cînd iese pe stradă, nu se întoarce cu toţi banii acasă. Dumitrescu e agăţat, batjocorit şi, deseori, jefuit. Spre disperarea nepotului, care îşi vede dijmuită partea de nişte hoţi mai agili.
În fond, asta sîntem. O naţie care-şi cafteşte bătrînii pe stradă. Sau în casă. Dumitrescu s-a obişnuit. Se întoarce în garsoniera din Bucureştiul vechi şi-şi urmează tabieturile, “care m-au ţinut în viaţă atîta timp. Cum care? De exemplu, să mă spăl pe mîini înainte să mănînc. Azi nici asta nu se mai face!”.
Nu, nu e un banc. Eventual, o ţară.
Catalin Tolontan
English
hi5 Coins
